Trecuseră în sfârşit sărbătorile de iarnă şi m-am decis să stric brăduţul şi să-l duc la gunoi. Începea să se scuture şi nu aveam chef de măturat în fiecare zi.
Mă bucurasem de Crăciun de frumuseţea şi mirosul bradului şi socoteam că îmi era de ajuns. Zis şi făcut.
Am ieşit din scara blocului şi m-am îndreptat spre ghena de gunoi. Afară începuse să ningă cu fulgi mari ce se roteau în căderea lor ca nişte steluţe jucăuşe.
În jurul ghenei, o grămadă de brazi. Zăceau acolo, rupţi, dezpodobiţi, uscaţi , ca vai ş-amar de ei.
Am aruncat şi eu brăduţul meu şi am dat să plec.
• Uitaţi-vă la ei cum ne aruncă! Strigase un brăduţ aflat acolo de mai demult.
În acel moment mi s-a părut că am auzit ceva. M-am uitat în stînga... nimic. M-am uitat în dreapta ...nimic. Eram doar eu pe stradă. Mi-am zis... că poate oi fi visat. Dau să merg înspre bloc, cînd aud din nou:
• Nici nu le pasă că noi murim. S-au bucurat câteva zile şi apoi ne distrug, ne aruncă fără milă.
De data asta era adevărat. Auzisem clar şi desluşit. Mă uit înspre ghenă şi îl observ pe cel revoltat.
• Ne împodobesc cu tot felul de globuri, beteală, ciocolată, se bucură în seara Crăciunului şi apoi ne aruncă! Îi ţinură isonul ceilalţi.
Am hotărît să intru în scara blocului şi să ascult discuţia brăduţilor.
• Să vă povestesc cum am ajuns eu aici! Când eram doar o micuţă sămînţă,o rafală de vânt m-a aruncat din căsuţa unde locuiam (din conul mamei). Şi m-a purtat pe sus, printre nori, m-a plimbat prin păduri şi m-a aşezat întâi pe o câmpie. Dar mie nu mi-a plăcut acolo. Era prea mult soare, nu îi mai aveam alături pe fraţii mei, brăduţii. Sufeream şi l-am rugat pe vânt să mă ducă în altă parte, mai sus, lângă prietenul meu molidul.
Vântului i s-a făcut milă de mine şi mi-a ascultat ruga, Astfel am ajuns la noua mea casă, Aici, în condiţii prielnice am crescut mare şi m-am făcut voinic. Eram fala pădurii. Lumea venea să se plimbe, să profite de iarba verde şi se minuna când mă zărea. Au trecut anii şi eu mă întăream mereu.
Însă în iarna asta, s-a întamplat tristul eveniment. Un copil a venit în pădure cu tatăl său să îşi aleagă un brăduţ de Crăciun. S-au plimbat ei ce s-au plimbat şi cînd au dat cu ochii de mine, am ştiut că mi-am găsit sfîrşitul.
Copilul a strigat:
• Tati, tati, pe ăsta îl vreau! Am să îi pun multe globuri şi am să îl fac frumos, iar Moş Crăciun îmi va aduce multe daruri.
M-au tăiat fără milă şi m-au lăsat atât de micuţ încît să pot intra în casa lor. Apoi m-au îmbrăcat în haine de sărbătoare. Eram într-adevăr frumos şi eram din nou mîndru de mine. Mă făleam seara în geam cu beculeţele şi bogăţia mea. Dar după câteva zile, au început să îmi cadă frunzuliţele şi pe oameni i-am deranjat. Au hotărât să mă arunce la gunoi. Le-am fost de folos atât cât au avut nevoie de mine. Restul... nu mai contează! Îşi încheie brăduţul povestirea.
Am urcat în grabă scările, am intrat în casă şi m-am dus la fiul meu şi i-am spus:
• La anul, fiule, vom merge şi vom lua un brăduţ artificial.
• Dar de ce, tăticule?
• Pentru că şi acela poate fi frumos, la fel de furmos ca şi unul din pădure. Dar mai ales acela nu va suferi când va fi tăiat şi adus în casă pentru ca mai apoi să fie aruncat la gunoi. Îl vom putea păstra mai mulţi ani, nu va face mizerie, iar farmecul Crăciunului va fi la fel.
Însă vara, cînd vom merge la plimbare ne vom putea buucra de umbra pădurii, de aerul curat, de cîntul păsărelelor şi vom fi mai bogaţi.
Ochii copilului se umplură de lacrimi. A înţeles de ce îi spusesem aceste lucruri şi ştia că aşa va fi mai bine